Misterele piramidelor

Inca si astazi piramidele sunt considerate de oamenii de stiinta (dar nu si de cei care cunosc simbolistica si mistica - conceptul lor religios) ca fiind morminte construite pentru faraoni.
A fost oare Marea Piramida, acest colos egiptean, construita pentru a conserva mumia faraonului?
Au fost taiate mai mult de 80 milioane de picioare cubice din calcar de Turah si in granit adus de departe de la Syene pentru a satisface capriciul unui rege?
Atat cat stiu istoricii prudenti nu s-a gasit in Marea Piramida nici un aparat funerar. Pe peretii laterali interiori piramida nu contine inscriptii ori sculpturi reprezentand scene din viata defunctului asa cum adapostesc toate celelalte bolte ale mormintelor egiptene. Tot spatiul interior este gol, lipsit de obisnuitele ornamente ce placeau faraonilor. Nici urma de ornamentatie in unul din cele mai importante morminte din Egipt. O alta evidenta concludenta pentru egiptologi este receptacolul gol de granit rosu neacoperit, pus in camera regelui. Partile laterale ale acestuia nu contin textele, memorialul grafic si figurile religioase ce apar de obicei in situatii similare. De ce s-au amenajat canalizari de aerisire intre cavou si aerul exterior? Aerul deterioreaza mumiile si nimeni nu ar fi avut voie sa mai intre acolo, ori mortii nu respira. S-a plasat totodata o a doua camera, "camera reginei" aproape de prima, cand niciodata, faraonii nu erau inmormantati cu sotiile lor iar aceasta a doua camera este de asemenea absolut goala lipsita de ornamentatii or scrieri, dotata cu conducte de aerisire. 
Primul care a reusit sa intre in piramida a fost califul Al Mamun, aducandu-si cei mai buni oameni, ingineri si arhitecti, el a deschi piramida in anul 820. Dupa cum consemneaza scrierile arabe ale acelor vremuri descriind amanuntit incursiunile oamenilor lui Al Mamun, inauntru nu se afla nimic. Prima si unica scriere ce s-a descoperit vreodata in piramida de catre colonelul britanic Vyse, era formata din …trei cuvinte. Acestea erau semnele imprimate de taietorii in piatra pe suprafata bruta a dalelor. Ele purtau numele a trei suverani (?) - Khufu, Khnem-Khufu si Khnem.
Ele erau trasate cu o vopsea rosie ca toate semnele zidarilor din Egipt. Egiptologii sustin despre Khufu ca ar fi faraonul din cea de-a patra dinastie Cheops. Statuia lui Cheops nu a fost gasita niciodata in interiorul piramidei.
Dar la ce foloseau oare piramidele? Ele aveau un rol foarte profund in intreaga religie a Egiptului reprezentand cele 3 stele din braul lui Orion si nu un ritual funerar al unui rege. Precum Sfinxul, ele erau consacrate ritualurilor luminii caci numele pe care vechii egipteni l-au dat piramidei era "Lumina" si erau facute dupa niste calcule astronomice foarte exacte. Experientele realizate recent de piramidologi moderni au descoperit ca o forma piramidala perfecta (ce respecta proportia numarului de aur) precum in cazul Marii Piramide din Egipt, prezinta capacitati uimitoare. Gordon Hughes, un cunoscut piramidolog american realizeaza de mult in atelierul sau din Dorset experiente cu mici piramide. Sub efectul piramidei, o lama tocita asezata banal in mijlocul ei se reascute dupa cateva ore. Ea are un efect uimitor asupra cresterii plantelor, imbunatateste gustul alimentelor, reda prospetimea apei etc.
Egiptenii cunosteau efectul de piramida ca dovada, proportiile si amplasamentele interioare exacte in locul cu efect maxim. Psihanaliza confirma pe deplin pe baza textelor existente a constructiilor, a artelor, tehnologiei si stiintelor respectivelor timpuri ca acei oameni nu ar fi cheltuit atata energie doar ca sa se iluzioneze. Toti anticii ii admirau pentru intelepciunea lor. Istoricii vechi si istoria confirma ca egiptenii erau un popor pe care nu il puteai duce de nas. Toate marile scoli ale lumii antice erau in Egipt. Cei care intr-adevar cunosc Textele Piramidelor, simbolistica, mistica si religia acordand-o cu vechile lor stiinte care sunt vii si astazi, hermetismul (alchimia), astrologia, tarotul etc. spun ca prin natura lor egiptenii erau ezoterici. Niste "parapsihologi". Ei stiu ca piramidele erau folosite in experimentarea starilor de modificare a constiintei exact cum experimenteaza calugarii yoghini, tibetani fiecare cu mijloace proprii. In scrierile egiptene s-au gasit mantre ori posturi pe care azi inca le folosesc mistici tibetani pentru acelasi lucru. Pentru a obtine "iluminarea" - vechiul ideal al adoratorilor lui Ra, Zeul Luminii. 

Misterul constelatiilor

Textele piramidelor vorbesc despre un ritual ce marca renasterea faraonului si unirea acestuia cu Osiris, zeul mortii si al invierii. In mod misterios in ritual erau implicate pozitia astronomica a stelelor. De aici in 1964 astronomul Virginia Trimble din Norvegia a descoperit ca datorita fenomenului de precesiune (axa pamantului insasi face o miscare de rotatie aproape inperceptibila in jurul propriei axe odata la 26.000 ani) pozitia stelelor pe cer se schimba in timp. Calculand timpul scurs s-a constatat ca galeria sudica din camera faraonului era indreptata spre centura lui Orion care dupa textele piramidelor era imparatia lui Osiris. Cand Robert Bouval a cercetat modelul stelelor din Orion in anii '80 a observat ca in mod uimitor piramidele se suprapuneau exact pe schema centurii lui Orion. Analizand imprejurimile a constatat de asemenea ca pozitia Nilului vizavi de amplasarea piramidelor se suprapunea exact pe mijlocul Caii Lactee. Analizand apoi si celelalte doua piramide datate din dinastia a patra care din motive necunoscute au fost construite la cativa kilometrii de Ghizeh, ele purtau numele unor stele. Prima situata la nord de Ghizeh (Abu-Ruwash) iar a doua la 5 kilometrii in sud. Bouval a suprapus pozitia piramidelor pe constelatia Orion iar ele se suprapuneau perfect peste alte doua stele mari stralucitoare din aceeasi constelatie. Fara nici o indoiala intreg complexul de la Ghizeh reprezenta constelatia Orion, imparatia lui Osiris. 

Constelatia Orion

Piramidele vazute de sus

Piramidele si Nilul

Piramidele si constelatia Orion

                                                                                                                                                                             
     

 























Celebrul ocultist Edgar Cayce preciza in 1893 ca piramidele au fost construite acum 10.500 ani, deci cu 8.000 de ani inaintea datei acceptate unanim de arheologi. Verificandu-se insa de astronomi data la care constelatia Orion se afla la cel mai jos punct al orizontului ( dupa cum o descriu scrierile din piramide) datorita miscarii de precesiune aceasta corespundea cronologic exact datei mentionate de Cayce. (10.500 de ani). De aici reiese cu precizie si data la care piramidele au fost construite. De asemenea pozitia geografica este uimitoare; daca masa pamantului este impartita in 4, cea mai lunga paralela si cel mai lung meridian se intersecteaza exact in punctul in care se ridica Marea Piramida.

SFINXUL

Aparatele electrocasnice

Din momentul in care domeniul electricitatii a inceput sa se dezvolte semnificativ la jumatatea secolului al XIX-lea, inventatorii de pretutindeni au inceput sa caute cu insistenta realizarea unui dispozitiv practic si ieftin pentru iluminarea electrica a locuintelor. Britanicul Sir Joseph Swan si americanul Thomas Edison au reusit amandoi, aproximativ in acelasi timp (1878, respectiv 1879), sa gaseasca solutia asteptata la aceasta problema: becul cu incandescenta. La inceputul secolului XX, in mai putin de 25 de ani de la aceasta inventie remarcabila, milioane de oameni din intreaga lume beneficiau deja in locuintele lor, pe strazi, la locurile de munca de iluminatul electric.

            Inventarea si utilizarea becului cu incandescenta nu a insemnat numai aparitia unei noi tehnologii – ieftina, sigura si usor de utilizat, ci si debutul unei noi ere, cea a aparatelor electrocasnice. De-a lungul secolului XX, tipurile, numarul si raspandirea aparatelor electrocasnice au cunoscut un progres impresionant – orice locuinat moderna din ziua de astazi beneficiind de confortul adus de utilizarea frigiderului, a masinii de spalat, a fierului de calcat, a televizorului si a altor asemenea aparate.
            Constructia aparatelor electrocasnice este rezultatul concret al aplicarii in tehnica a descoperirilor stiintifice din diferite domenii. Ideile de baza privind functionarea acestor aparate le putem intelege cunoscand fenomenele si legile fizice utilizate in proiectarea si constructia lor.
            Informatiile referitoare la orice aparat electrocasnice le obtinem din cartea tehnica a acestuia. Cartea tehnica prezinta atat modul de utilizare (inclusiv masuri de protect 15315p1514p ie), modul de intretinere a aparatului, cat si principalele sale date tehnice (inclusiv parametrii nominali de functionare): tensiunea electrica de alimentare, frecventa curentului de alimentare, puterea electrica, turatia motorului (daca este cazul),  conditii de ambient pentru functionare (temperatura, umiditate) etc.


            CUPTOARELE CU MICROUNDE  
            Cuptoarele electrice obisnuite au elemente care se incalzesc cand sunt strabatute de curent. Dar cuptoarele cu microunde folosesc efectul de incalzire al undelor radio din banda de microunde – intre semnalele de televiziune UIF (de frecventa ultrainalta) si marginea benzii infrarosii (de caldura). Microundele nu sunt fierbinti, dar determina moleculele de apa din hrana sa se miste atat de repede incat genereaza caldura prin frecare, gatind hrana. Similar, daca ne frecam mainile, ele se incalzesc.
            In cuptorul cu microunde, microundele sunt generate de un dispozitiv numit magnetron si apoi introduse in cavitatea principala a cuptorului. Toate suprafetele interioare ale cuptorului sunt metalice, reflectand toate undele ce ar devia in exterior, inapoi spre hrana. Undele absorbite de moleculele de apa din hrana pot penetra doar la adancimea de 5 cm. Centru unei bucati mari de carne este gatit de caldura transmisa de la straturile exterioare.
            Cronometrajul este esential in gatitul corect; chiar si masinile de gatit electrice economice pot avea un ceas incorporat. Masinile de gatit mai avansate au ceasuri care pornesc si opresc gatitul automat la timpul potrivit, iar sesizoarele de temperatura pot verifica cat de bine este gatita hrana in interior.

 

Efectele curentului electric asupra omului

Cu toate ca fenomenele electrice referitoare la organismele vii sunt cunoscute înca din anii din jurul lui 1800, cunostintele privind pericolul curentului electric sunt incomplete si nici în prezent problema nu este pe deplin elucidata. Spre deosebire de alte fenomene fizice, omul nu are nici un organ senzorial care sa detecteze, în mod direct, marimile electromagnetice cum ar fi tensiunea electrica, curentul electric, câmpul magnetic etc. Trecerea curentului electric prin organismul omului este însotita de o serie de fenomene termice, electrodinamice, electrolitice, biochimice, biofizice, fiziologice etc. Ansamblul acestor fenomene poate avea ca efecte principale producerea socurilor electrice si arsurilor, metalizarea pieii etc. Principalele conditii impuse instalatiilor electrice sunt functionarea fara întrerupere, la parametri normali si asigurarea protectiei personalului împotriva efectelor periculoase ce însotesc trecerea curentului electric prin corpul omului. Instalatiile electrice nu prezinta nici un pericol atât timp cât curentul electric circula prin cai special destinate acestui scop — conductoare izolate între ele si fata de pamânt. Probabilitatea producerii unor pericole apare atunci când apar curenti de scurgere, adica curenti care circula pe alte cai decât cele special destinate. Marimea curentilor de scurgere si în consecinta si gradul de pericol depinde de starea izolatiei electrice a instalatiei. Protectia personalului se realizeaza printr-un complex de masuri care limiteaza tensiunile de atingere la valori nepericuloase sau deconecteaza rapid sursa generatoare de astfel de tensiuni.

1.PROCESE ELECTRICE CARACTERISTICE ORGANISMELOR VII: Celula, considerata ca un organism elementar, vegetala sau animala, atâta timp cât este vie, produce curent electric. Ca rezultat al schimburilor energetice si metabolice între organismul viu si mediu se produc reactii chimice si procese electrice care caracterizeaza viata. Un organism viu este alcatuit dintr-o multitudine de celule, care din punct de vedere electric constituie medii conductoare de natura electrolitica, marginite de membrane ce pot fi considerate surse electrice independente cu anizotropie electrica, care se interfereaza spatio-temporal în mod variabil. Într-un mediu electrolitic principalii purtatori de sarcina sunt ionii. Difuzia inegala a anionilor si cationilor printr-o membrana creeaza diferente de potential. Potentialele electrice ale tesuturilor animalelor si plantelor pluricelulare depind de caracterul polar sau nepolar al celulelor si de distributia lor spatiala. Proprietatile electrice si magnetice ale materiei vii ca permitivi¬tatea, conductivitatea si susceptivitatea depind de tipul de legaturi atomice si moleculare care determina efecte de orientare a dipolilor, efecte de inductie a moleculelor polarizate si efecte de dispersie de natura cuantica. De asemenea, depind de forma macromoleculelor organice si de existenta impuritatilor în spatiile libere ale substantei. Interactiunea organismului viu cu mediul înconjurator ca si functiile sale interne sunt legate de caracteristicile câmpului electromagnetic exterior. Câmpurile electrice exterioare de frecvente joase, 50-100 Hz, au efecte asupra sistemului nervos neutral, iar cele cu frecvente înalte de 10-50 MHz au efecte asupra sistemului circulator. De asemenea, câmpurile electrice de joasa frecventa modifica structura si comportamentul celular, prin schimbarea proprietatilor dielectrice ale membranei celulare si duce la o crestere a temperaturii, proportional cu durata actiunii câmpului asupra organismului. Cresterea temperaturii corpului duce la cresterea transpiratiei si în consecinta la o scadere a rezistentei electrice cutanate. Efectele fiziologice, ca urmare a cumularii modificarilor electrolitice si biochimice produse de actiunea câmpurilor electrice de frecventa industriala, se datoreaza curentilor indusi în organismul uman. Parametrii care determina aceste modificari sunt intensitatea câmpului electric si timpul de expunere în câmp. Asupra organismelor vii actioneaza si electricitatea atmosferica, prin intermediul ionilor din aer, rezultati ca urmare a ionizarii atmosferei datorita actiunii vântului, caderilor de apa, fulgerelor, radiatiilor naturale sau artificiale etc. Ionii negativi mici au o actiune biopozitiva asupra organismelor vii, fac ca membranele celulelor la organismele în vârsta sa fie la fel de permeabile la oxigen ca în tinerete, ceea ce determina o prelungire a vietii. În ceea ce priveste ionii pozitivi mari experientele pun în evidenta unele tulburari functionale, accelerarea ritmului respirator, somnolenta, cefalee, cresterea temperaturii cutanate, ce dau senzatia de oboseala si indispozitie.

2.EFECTELE TRECERII CURENTULUI ELECTRIC PRIN ORGANISMELE VII Trecerea curentului electric prin corpul omului, care este un conductor electrobiologic, este însotita de fenomene al caror efecte se manifesta sub forme multiple si complexe. Efectele curentului electric pot fi:

— termice, manifestate fie prin arsuri ale unor parti ale corpului, fie prin încalzirea excesiva a unor organe interne urmata de dereglarea lor functionala;

— electrochimice constând în descompunerea lichidului organic, inclusiv a sângelui, si la alternarea compozitiei sale;

— biologice constând în dereglarea proceselor electrice interne, caracteristice materiei vii, având drept rezultat contractia muschilor parcursi în sens longitudinal de curentul electric cu o anumita panta di/dt.

Actiunea curentului electric poate fi privita sub doua aspecte:

— actiune directa asupra tesuturilor pe care le parcurge;

— actiune reflectata, prin intermediul sistemului nervos central, care afecteaza si tesuturile neparcurse de curent electric. Urmarile acestor efecte sunt producerea socurilor electrice, arsurile electrice si metalizarea pieii, care nu sunt altceva decât modificari functionale superficiale sau profunde ale organismului. Aceste modificari se produc atunci când intensitatea curentului electric ce trece prin corp depaseste o anumita valoare limita tolerata de organism.

Fenomenele ce apar în organism, ca urmare a trecerii curentului electric si care în general pot fi grupate în afectiuni ale sistemului nervos central, tulburari cardiace si respiratorii definesc conceptul de soc electric. Producerea unui soc electric fatal poarta denumirea de electrocutare. Leziunile superficiale locale, arsurile, metalizarea pieii prin patrunderea în tegument a stropilor de metal, fenomene produse tot de trecerea curentului electric, definesc conceptul de traumatism electric.

Teoremele lui Kirchhoff

Legile lui Kirchhoff exprimă modul de conservare a energiei electrice într-un circuit electric. Aceste teoreme se aplică în cazul rețelelor (circuitelor) electrice în curent continuu. O rețea electrică (circuit electric) e compusă din: ramuri de rețea (circuit), noduri de rețea (circuit) și ochiuri de rețea (circuit).
Nod de rețea: reprezintă locul unde se întâlnesc cel puțin 3 conductoare ramuri (laturi) de rețea.
O ramură de rețea reprezintă o distanță unilaterală conductoare dintre 2 noduri sucesive.
Ochi de rețea: reprezintă un traseu închis, incluzând cel puțin două noduri, format de laturi de rețea pornind dintr-un nod și întorcându-se în același nod.

Suma intensităților curenților care intră într-un nod de rețea este egală cu suma intensităților curenților (de curent continuu) care ies din același nod. i1 + i4 = i2 + i3
Prima lege a lui Kirchhoff este o expresie a conservării sarcinii electrice într-un nod al unei rețele electrice.
Este evident că sarcina electrică totală ce intră într-un nod de rețea trebuie să fie egală cu sarcina electrică ce iese din acel nod:

Mișcarea sarcinilor electrice (ce intră și ies) efectuându-se în același timp (simultan), se poate scrie:

adică: Suma intensităților curenților care intră într-un nod de rețea este egală cu suma intensităților curenților (de curent continuu) care ies din același nod.

sau, altfel spus și scris:

adică: Suma algebrică a intensităților curenților electrici care se întâlnesc într-un nod de rețea este egală cu zero.

A doua lege a lui Kirchhoff 


Suma algebrică a tuturor căderilor de tensiune dintr-un ochi de reţea este egală cu zero. v1 + v2 + v3 - v4 = 0
A doua lege a lui Kirchhoff se referă la ochiuri de rețea și afirmă
De-a lungul conturului unui ochi de retea, suma algebrica a tensiunilor electromotoare ale surselor, este egala cu suma algebrica a produselor dintre,intensitatea curentilor si rezistenta totala, de pe fiecare latura.

sau

adică: Suma algebrică a tensiunilor de-a lungul oricărui ochi de circuit este nulă.

Importanță 

Într-o rețea electrică se poate calcula căderea de potențial la bornele fiecărei rezistențe și intensitatea curentului continuu în fiecare ramură (latură) de circuit aplicând cele două legi ale lui Kirchhoff: legea nodurilor și legea ochiurilor.

Thomas Alva Edison

Fonograf Edison
Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847- d.18 octombrie 1931) a fost un important inventator și om de afaceri american a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca "Magicianul din Menlo Park", fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1903 brevete). Este un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), telefoniei, al sistemului de transmisie multipla a telegramelor, înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și cinematografiei - kinetoscopul.
În lumea industriei introduce noțiunea de producție de serie.
Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte și Știință îi acordă în anul 1895 "Premiul Rumford" pentru activitatea din domeniul electricității și în anul 1915 "Medalia Franklin" pentru contribuția sa pentru binele umanității.
Edison s-a născut în Milan, Ohio, Statele Unite ale Americii și și-a petrecut copilăria în Michigan. A fost parțial surd din adolescență, ceea ce nu l-a împiedicat să devină operator de telegraf în anii 1860. Primele invenții ale lui au fost legate de telegraf. În adolescența sa, Edison a lucrat și în alte domenii, vânzând mâncare și bomboane călătorilor prin trenuri. Primul său brevet de invenție a fost obținut pentru mașina electromagnetică de înregistrat voturi în 28 octombrie 1868.
Thomas Edison sa născut la 11 februarie 1847 în Milano, Ohio, al șaptelea copil și ultimul al lui Samuel și Nancy Edison. Când Edison a făcut șapte ani familia sa s-a mutat la Port Huron, Michigan. Edison a trăit aici pe cont propriu,vârsta de șaptesprezece ani.Edison a avut foarte puțină educație formală,a fost la școală doar pentru câteva luni. El a învățat citirea,scrierea,aritmetica de la mama lui,dar a fost întotdeauna un copil foarte curios și a învățat singur. Această credință în auto-îmbunătățire a rămas pe tot parcursul vieții sale.
Invenții
Inventează și experimentează în 1872 sistemul telegrafic duplex prin care se transmit simultan, pe același fir, două telegrame în sensuri contrare.
În anul 1877 inventeaza fonograful, primul aparat de înregistrat sunete și totodată de redarea lor.
În anul 1878 perfecționează telefonul lui Alexander Graham Bell (amplifică vocea cu ajutorul curenților de inducție) și, folosind microfonul inventat de Hughes, brevetează telefonul cu bobină de inducție și microfon cu cărbune, căruia îi adaugă apoi soneria electrică de apel.

Monedă comemorativă pentru invenţia becului electric (faţa)

Monedă comemorativă pentru invenţia becului electric (reversul)

În anul 1879 inventează becul cu incandescență. iar în anul 1880 realizează prima distribuție de energie electrică instalând o centrală electrică pe pachebotul transatlantic "Columbia", prima navă iluminată electric.
În anul 1880 propune un proiect pentru folosirea tracțiunii electrice pe calea ferată.
În ziua de 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison punea în funcțiune prima centrală electrică care alimentează clădirile unui oraș.
În anul 1883 descoperă efectul care îi poartă numele, efectul Edison, care se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, cunoscut ca fenomenul de emisie termoelectrică. Descoperă acest fenomen întâmplător: introducând într-un bec cu incandescență o mică placă metalică observă că un galvanometru din circuit indică trecerea unui curent electric dacă placa era legată la polul pozitiv al sursei de alimentare și rămanea la zero dacă placa era legată la polul negativ al sursei de alimentare. Nu i-a acordat vreo importanță pe moment, dar l-a notat totuși. Fenomenul a fost studiat și dezvoltat ulterior de fizicianul John Ambrose Fleming, punându-se astfel bazele electronicii .
În anul 1892 inventeză un aparat de luat vederi pentru obiecte sau oameni în mișcare, care folosea o bandă de celuloid de 35 mm cu perforații pe margine. Primele încercari, efectuate în laborator, au fost executate cu ritmul de 15 imagini pe secundă, care pe moment nu au dat rezultate satisfăcătoare.
În anul 1894 inventează kinetoscopul, primul aparat care putea reda imagini în mișcare, cu o frecvență de 45 de imagini pe secundă, dar acest aparat nu permitea decât vizionarea filmului decât de o singură persoană. Aparatul folosea benzi de film perforate pe margini, unde imaginile luminate prin transparență puteau fi urmărite printr-o lentilă. Primul "spectacol" public a avut loc într-o sală de pe Broadway, după care aparatul a fost construit în serie și comercializat.
În anul 1912 realizează un prototip de cinematograf sonor, combinând cinematograful propriu-zis cu fonograful. Rezultatele au fost mai mult spectaculoase decât satisfăcătoare.
În anul 1914 perfecționează acumulatorul alcalin cu plăci de fier și de nichel introduse în soluție apoasă de hidroxid de potasiu sau de sodiu ca electrolit, inventat de germanul Jungner în 1901.
Controverse asupra personalității sale
Deși a avut destule invenții proprii, Edison nu s-a sfiit să își atribuie fără scrupule rezultatele muncii altora, două exemple fiind concrete în acest sens:
Sârbul Nikola Tesla. În 1885, transatlanticului "Oregon" i se defectase generatorul de curent electric Edison. Trebuia să plece la timp, altfel întârzierea le-ar fi adus armatorilor mari pagube. Firma lui Edison îl însărcinează pe Tesla să repare scurt-circuitul generatorului, defectul fiind în spirele înfășurării bobinei de excitație și o remediază, rebobinând-o în circa 20 de ore. Edison îi promisese un premiu de 50.000 dolari dacă defecțiunea este îndepărtată în timp util plecării vasului la data prenotată. Nava pleacă la timp, dar promisiunea premiului se transformă în explicații: fusese o glumă. Nici alte gratificații promise, de exemplu pentru perfecționarea generatoarelor și motoarelor electrice Edison în 24 de variante, înzestrate cu un regulator și un nou tip de întrerupător, nu i se acordă. Edificat asupra conduitei lui Edison, Tesla va lucra de acum înainte pe cont propriu și va realiza definitivarea sistemului sau original, bazat pe curenți alternativi polifazați. Trecerea timpului îi dă dreptate lui Tesla în competiția sa cu Edison și treptat, teza sa privind curentul alternativ se impune. [...]
Edison și Tesla au fost propuși împreună să împartă premiul Nobel pentru fizică pe anul 1915, ca unii ce-și închinaseră viața pentru descoperiri și realizări tehnice utile omenirii. Tesla a refuzat premiul, din cauza animozităților din trecut. Dar era în anul 1916, și premiul pe acel an nu a mai fost acordat, din cauza războiului mondial..." (Formula As)
Francezul Georges Méliès. În 1902, după ce a terminat filmul "Le voyage dans la lune", Méliès a intenționat să-și vândă filmul în S.U.A., ceea ce i-ar fi adus profituri uriașe. Însă tehnicienii lui Thomas Alva Edison, furând o copie originală, făcuseră deja copii pentru difuzare a acestui film. A fost proiectat în toată America în rețeaua de săli de cinematograf ale lui Edison la câteva săptămâni de la lansare. Edison a făcut o avere de pe urma furtului acestui film Méliès și datorită lipsei unei legi privind dreptul de autor. Lipsa acestei legi a dus și la falimentarea producătorului care nu și-a putut recupera investiția.
De altfel, există o serie de invenții și idei de-ale angajaților săi pe care Edison a avut grijă să și le însușească. (Robert Conot - "Thomas A. Edison: A Streak of Luck").

Motor electric

Motorul de inducţie trifazat este cel mai răspândit motor electric
Un motor electric (sau electromotor) este un dispozitiv electromecanic ce transformă energia electrică în energie mecanică. Transformarea în sens invers, a energiei mecanice în energie electrică, este realizată de un generator electric. Nu există diferențe de principiu semnificative între cele două tipuri de mașini electrice, același dispozitiv putând îndeplini ambele roluri în situații diferite.
Principiul de funcționare

Majoritatea motoarelor electrice funcționează pe baza forțelor electromagnetice ce acționează asupra unui conductor parcurs de curent electric aflat în câmp magnetic. Există însă și motoare electrostatice construite pe baza forței Coulomb și motoare piezoelectrice.
Utilizare:

Fiind construite într-o gamă extinsă de puteri, motoarele electrice sunt folosite la foarte multe aplicații: de la motoare pentru componente electronice (hard disc, imprimantă) până la acționări electrice de puteri foarte mari (pompe, locomotive, macarale).
Clasificare:
Motoarele electrice pot fi clasificate după tipul curentului electric ce le parcurge: motoare de curent continuu și motoare de curent alternativ. În funcție de numărul fazelor curentului cu care funcționează, motoarele electrice pot fi motoare monofazate sau motoare polifazate (cu mai multe faze).

Motoare de curent continuu
Funcționează pe baza unui curent ce nu-și schimbă sensul, curent continuu. În funcție de modul de conectare al înfășurării de excitație, motoarele de curent continuu se împart în patru categorii:
Cu excitație derivație
Cu excitație serie 
Cu excitație mixtă 
Cu excitație separată 
Motoare de curent alternativ
Motoare asincrone 
Mașinile electrice asincrone sunt cele mai utilizate mașini în acționările cu mașini de curent alternativ. S-au dat mai multe definiții în ceea ce privește mașina electrică asincronă. Două dintre cele mai folosite definiții din domeniul acționărilor electrice sunt:
1.O mașină asincronă este o mașină de curent alternativ pentru care viteza în sarcină și frecvența rețelei la care este legată nu sunt într-un raport constant.
2.O mașină este asincronă dacă circuitului magnetic îi sunt asociate două sau mai multe circuite ce se deplasează unul în raport cu celălalt și în care energia este transferată de la partea fixă la partea mobilă sau invers prin fenomenul inducției electromagnetice.
O caracteristic a mașinilor asincrone este faptul că viteza de rotație este puțin diferită de viteza câmpului învârtitor, de unde și numele de asincrone. Ele pot funcționa în regim de generator (mai puțin răspândit) sau de motor. Cea mai largă utilizare o au ca motoare electrice (în curent trifazat), fiind preferate față de celelalte tipuri de motoare prin construcția mai simplă (deci și mai ieftină), extinderea rețelelor de alimentare trifazate și prin siguranța în exploatare.
La aceste motoare, viteza scade puțin cu sarcina; din acest motiv caracteristica lor mecanică se numește caracteristică tip derivație. Motoarele asincrone se folosesc în acționările în care se cere ca turația să nu varieze cu sarcina: mașini-unelte obișnuite, ventilatoare, unele mașini de ridicat, ascensoare, etc.
Motoare cu inele de contact ( rotorul bobinat)
Motoare cu rotorul în scurtcircuit
Motoare de tipuri speciale
Motoare cu bare înalte
Motoare cu dublă colivie Dolivo-Dobrovolski
Motoare sincrone
Elemente constructive 

Indiferent de tipul motorului, acesta este construit din două părți componente: stator și rotor. Statorul este partea fixă a motorului, în general exterioară, ce include carcasa, bornele de alimentare, armătura feromagnetică statorică și înfășurarea statorică. Rotorul este partea mobilă a motorului, plasată de obicei în interior. Este format dintr-un ax și o armătură rotorică ce susține înfășurarea rotorică. Între stator și rotor există o porțiune de aer numită întrefier ce permite mișcarea rotorului față de stator. Grosimea întrefierului este un indicator important al performanțelor motorului.
Motorul de curent continuu

Motorul de curent continuu a fost inventat în 1873 de Zénobe Gramme prin conectarea unui generator de curent continuu la un generator asemănător. Astfel, a putut observa că mașina se rotește, realizând conversia energiei electrice absorbite de la generator. Astfel el a constatat, că generatorul "inițial" era de fapt o mașină electrică reversibilă, care putea lucra ca un convertizor de energie bidirecțional.
Motorul de curent continuu are pe stator polii magnetici și bobinele polare concentrate care creează câmpul magnetic de excitație. Pe axul motorului este situat un colector ce schimbă sensul curentului prin înfășurarea rotorică astfel încât câmpul magnetic de excitație să exercite în permanență o forță față de rotor.
În funcție de modul de conectare a înfășurării de excitație motoarele de curent continuu pot fi clasificate în:
motor cu excitație independentă - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică sunt conectate la două surse separate de tensiune
motor cu excitație paralelă - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică sunt legate în paralel la aceași sursă de tensiune
motor cu excitație serie - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică sunt legate în serie
motor cu excitație mixtă - unde înfășurarea statorică este divizată în două înfășurări, una conectată în paralel și una conectată în serie.
Înfășurarea rotorică parcursă de curent va avea una sau mai multe perechi de poli magnetici echivalenți. Rotorul se deplasează în câmpul magnetic de excitație până când polii rotorici se aliniază în dreptul polilor statorici opuși. În același moment, colectorul schimbă sensul curenților rotorici astfel încât polaritatea rotorului se inversează și rotorul va continua deplasarea până la următoarea aliniere a polilor magnetici.
Pentru acționări electrice de puteri mici și medii, sau pentru acționări ce nu necesită câmp magnetic de excitație variabil, în locul înfășurărilor statorice se folosesc magneți permanenți.
Turația motorului este proporțională cu tensiunea aplicată înfășurării rotorice și invers proporțională cu câmpul magnetic de excitație. Turația se reglează prin varierea tensiunii aplicată motorului până la valoarea nominală a tensiunii, iar turații mai mari se obțin prin slăbirea câmpului de excitație. Ambele metode vizează o tensiune variabilă ce poate fi obținută folosind un generator de curent continuu (grup Ward-Leonard), prin înserierea unor rezistoare în circuit sau cu ajutorul electronicii de putere (redresoare comandate, choppere).
Motor universal folosit la râşniţele de cafea:

Cuplul dezvoltat de motor este direct proporțional cu curentul electric prin rotor și cu câmpul magnetic de excitație. Reglarea turației prin slăbire de câmp se face, așadar, cu diminuare a cuplului dezvoltat de motor. La motoarele serie același curent străbate înfășurarea de excitație și înfășurarea rotorică. Din această considerație se pot deduce două caracteristici ale motoarelor serie: pentru încărcări reduse ale motorului, cuplul acestuia depinde de pătratul curentului electric absorbit; motorul nu trebuie lăsat să funcționeze în gol pentru că în acest caz valoarea intensității curentului electric absorbit este foarte redusă și implicit câmpul de excitație este redus, ceea ce duce la ambalarea mașinii până la autodistrugere. Motoarele de curent continuu cu excitație serie se folosesc în tracțiunea electrică urbană și feroviară (tramvaie, locomotive).
Schimbarea sensului de rotație se face fie prin schimbarea polarității tensiunii de alimentare, fie prin schimbarea sensului câmpului magnetic de excitație. La motorul serie, prin schimbarea polarității tensiunii de alimentare se realizează schimbarea sensului ambelor mărimi și sensul de rotație rămâne neschimbat. Așadar, motorul serie poate fi folosit și la tensiune alternativă, unde polaritatea tensiunii se inversează o dată în decursul unei perioade. Un astfel de motor se numește motor universal și se folosește în aplicații casnice de puteri mici și viteze mari de rotație (aspirator, mixer).
Motorul de curent alternativ
Motoarele de curent alternativ funcționează pe baza principiului câmpului magnetic învârtitor. Acest principiu a fost identificat de Nikola Tesla în 1882. În anul următor a proiectat un motor de inducție bifazat, punând bazele mașinilor electrice ce funcționează pe baza câmpului magnetic învârtitor. Ulterior, sisteme de transmisie prin curent alternativ au fost folosite la generarea și transmisia eficientă la distanță a energiei electrice, marcând cea de-a doua Revoluție industrială. Un alt punct important în istoria motorului de curent alternativ a fost inventarea de către Michael von Dolivo-Dobrowlsky în anul 1890 a rotorului în colivie de veveriță.
Motorul de inducție trifazat
Motorul de inducție trifazat (sau motorul asincron trifazat) este cel mai folosit motor electric în acționările electrice de puteri medii și mari. Statorul motorului de inducție este format din armătura feromagnetică statorică pe care este plasată înfășurarea trifazată statorică necesară producerii câmpului magnetic învârtitor. Rotorul este format din armătura feromagnetică rotorică în care este plasată înfășurarea rotorică. După tipul înfășurării rotorice, rotoarele pot fi de tipul:
rotor în colivie de veveriță (în scurtcircuit) - înfășurarea rotorică este realizată din bare de aluminiu sau -mai rar- cupru scurtcircuitate la capete de două inele transversale.
rotor bobinat - capetele înfășurării trifazate plasate în rotor sunt conectate prin interiorul axului la 3 inele. Accesul la inele dinspre cutia cu borne se face prin intermediul a 3 perii.
Prin intermediul inducției electromagnetice câmpul magnetic învârtitor va induce în înfășurarea rotorică o tensiune. Această tensiune creează un curent electric prin înfășurare și asupra acestei înfășurări acționează o forță electromagnetică ce pune rotorul în mișcare în sensul câmpului magnetic învârtitor. Motorul se numește asincron pentru că turația rotorului este întotdeauna mai mică decât turația câmpului magnetic învârtitor, denumită și turație de sincronism. Dacă turația rotorului ar fi egală cu turația de sincronism atunci nu ar mai avea loc fenomenul de inducție electromagnetică, nu s-ar mai induce curenți în rotor și motorul nu ar mai dezvolta cuplu.
Turația motorului se calculează în funcție alunecarea rotorului față de turația de sincronism, care este cunoscută, fiind determinată de sistemul trifazat de curenți.
Alunecarea este egală cu:

, unde
n1 este turația de sincronism și
n2 este turația rotorului.

, unde
f este frecvența tensiunii de alimentare și
p este numărul de perechi de poli ai înfășurării statorice.
Turația mașinii, în funcție de turația câmpului magnetic învârtitor și în funcție de alunecare este: .
Se observă că alunecarea este aproape nulă la mers în gol (când turația motorului este aproape egală cu turația câmpului magnetic învârtitor) și este egală cu 1 la pornire, sau când rotorul este blocat. Cu cât alunecarea este mai mare cu atât curenții induși în rotor sunt mai intenși. Curentul absorbit la pornirea prin conectare directă a unui motor de inducție de putere medie sau mare poate avea o valoare comparabilă cu curentul de avarie al sistemelor de protecție, în acest caz sistemul de protecție deconectează motorul de la rețea. Limitarea curentului de pornire al motorului se face prin creșterea rezistenței înfășurării rotorice sau prin diminuarea tensiunii aplicate motorului. Creșterea rezitenței rotorului se face prin montarea unui reostat la bornele rotorului (doar pentru motoarele cu rotor bobinat). Reducerea tensiunii aplicate se face folosind un autotransformator, folosind un variator de tensiune alternativă (pornirea lină) sau conectând inițial înfășurarea statorică în conexiune stea (pornirea stea-triunghi - se folosește doar pentru motoarele destinate să funcționeze în conexiune triunghi) sau prin înserierea de rezistoare la înfășurarea statorică. La reducerea tensiunii de alimentare trebuie avut în vedere că cuplul motorului este proporțional cu pătratul tensiunii, deci pentru valori prea mici ale tensiunii de alimentare mașina nu poate porni.
Turația mașinii de inducție se modifică prin modificarea alunecării sale sau prin modificarea turației câmpului magnetic învârtitor. Alunecarea se poate modifica din tensiunea de alimentare și din rezistența înfășurării rotorice astfel: se crește rezistența rotorică (prin folosirea unui reostat la bornele rotorice - doar la motoarele cu rotor bobinat) și se variază tensiunea de alimentare (folosind autotransformatoare, variatoare de tensiune alternativă, cicloconvertoare) sau se menține tensiunea de alimentare și se variază rezistența din rotor (printr-un reostat variabil). Odată cu creșterea rezistenței rotorice cresc și pierderile din rotor și implicit scade randamentul motorului. O metodă interesantă de reglare a turației sunt cascadele de recuperare a puterii de alunecare. La bornele rotorice este conectat un redresor, iar la bornele acestuia este conectat un motor de curent continuu aflat pe același ax cu motorul de inducție (cascadă Krämmer cu recuperare puterii de alunecare pe cale mecanică). Tensiunea indusă în rotor este astfel redresată și aplicată motorului de curent continuu astfel încât cuplul dezvoltat de motorul de curent continuu se însumează cuplului dezvoltat de motorul de inducție. Reglarea turației motorului de inducție se face prin reglarea curentului prin înfășurarea de excitație. În locul motorului de curent continuu se poate folosi un invertor cu tiristoare și un transformator de adaptare (cascadă Krämmer cu recuperare puterii de alunecare pe cale electrică). Tensiunea indusă în rotor este astfel redresată și prin intermediul invertorului și a transformatorului este reintrodusă în rețea. Reglarea vitezei se face din unghiul de aprindere al tiristoarelor.
Turația câmpului magnetic învârtitor se poate modifica din frecvența tensiunii de alimentare și din numărul de perechi de poli ai mașinii. Numărul de perechi de poli se modifică folosind o înfășurare specială (înfășurarea Dahlander) și unul sau mai multe contactoare. Frecvența de alimentare se modifică folosind invertoare. Pentru frecvențe mai mici decât frecvența nominală a motorului (50 Hz pentru Europa, 60 Hz pentru America de Nord) odată cu modificarea frecvenței se modifică și tensiunea de alimentare păstrând raportul U/f constant. Pentru frecvențe mai mari decât frecvența nominală la creșterea frecvenței tensiunea de alimentare rămâne constantă și reglarea vitezei se face cu slăbire de câmp (ca la motorul de curent continuu).
Sensul de rotație al motorului de inducție se inversează schimbând sensul de rotație al câmpului învârtitor. Aceasta se realizează schimbând două faze între ele.
Motorul de inducție cu rotorul în colivie este mai ieftin și mai fiabil decât motorul de inducție cu rotorul bobinat pentru că periile acestuia se uzează și necesită întreținere. De asemenea, motorul de inducție cu rotorul in colivie nu are colector și toate dezavantajele care vin cu acesta: zgomot, scântei, poluare electromagnetică, fiabilitate redusă și implicit întreținere costisitoare. Motoarele de curent continuu au fost folosite de-a lungul timpului în acționările electrice de viteză variabilă, deoarece turația motorului se poate modifica foarte ușor modificând tensiunea de alimentare însă, odată cu dezvoltarea electronicii de putere și în special cu dezvoltarea surselor de tensiune cu frecvență variabilă, tendința este de înlocuire a motoarelor de curent continuu cu motoare de inducție cu rotor în colivie.

Curent continuu

Curentul continuu (prescurtat c.c., în engleză: DC) este o mișcare de sarcini electrice într-un singur sens printr-un mediu oarecare. El este produs de baterii electrice (galvanice), termocuple, celule (baterii) electrice solare, generatoare electrice cu colector-comutator (dinamuri).
Medii parcurse de c.c. 

Curentul continuu poate curge (să fie transmis) prin diferite medii:

• conductori electrici (sârmă) metalici
• materiale semiconductoare
• vacuum, unde curentul este reprezentat ca flux/fascicul de ioni sau electroni
• medii izolante (izolatori), unde are valori infime care în practică sunt neglijabile
• soluții electrolitice

Intensitatea curentului continuu:
Intensitatea curentului electric continuu este cantitatea sarcinilor electrice care trec printr-o secțiune transversală de mediu conductor într-o secundă:

,

Unde,
I este intensitatea curentului electric în amperi (A),
Q este cantitatea de sarcini electrice în coulombi (C),
t este timpul în secunde (s)
Surse electrice de energie electrică de curent continuu:

• elemente galvanice
• celule fotovoltaice
• acumulatoare electrice
• pile de combustie
• dinamuri

Transformare din c.a. în c.c.
Prin redresarea curentului electric alternativ se obține curent continuu variabil, numit curent pulsatoriu. Variațiile (pulsațiile) de intensitate pot fi netezite prin folosirea de condensatoare (C) și bobine (L) electrice.